"Nu te apropia aici”, îi spune Domnul lui Moise, "ci scoate-ți încălțămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt" ( Ieșirea, 3, 5 ). Există, așadar, un spațiu sacru, “puternic”, plin de semnificații, un spațiu care este interior ( în ființă ) și exterior, în același timp, fără rupturi, un spațiu în care suntem în singuranță, un spațiu pe care îl numim privat. Există restul spațiului, adică întinderea ce-l înconjoară pe cel dinainte, dar nu-l cuprinde, căci este lipsit de structură și consistență, este al tuturor, dar al nimănui, este „înafară” și pentru el ne punem masca și pălăria violet și ieșim in lume, să vedem, să fim văzuți.

 

Mai mult, în întinderea omogenă, în nemărginire, unde nu există niciun punct de reper, spațiul sacru apare ca un punct fix, o ușă către sine, unde poți fi împreună, dar singur, unde poți realiza activitatea cea mai privată, rugăciunea. Aici, după ce ai parcurs încăperi succesive: curtea, pridvorul (asemeni locuinței), pronaosul, naosul – spațiul public se diluează, spațiul intim devine din ce în ce mai prezent, ești doar tu ( și El ). Spațiul sacru este cel care se umple asemenea celui public, dar aici nu vii pentru a fi văzut, nu vezi, nu auzi decât în sine, „negociezi” decât iertarea.

 

Spațiul sacru, ca așezare, este cel ce întemeiază Lumea. Așezările s-au format în proximitatea sanctuarelor, în locuri mândre. E drept, aceasta pentru că era necesară îndeplinirea unor roluri: rolul co-memorarii, rolul ritualurilor, rolul reprezentativ, „condensator” ( arhitectura ține minte, trece peste secole și aduce aminte de trecut). Spațiul sacru are valoare existențială din acest punct de vedere, este generator și punct de întoarcere, este origine și reper în câmp, căci ca să trăiești în Lume trebuie să o intemeiezi. Spațiul sacru, ca locuință, Casă a Domnului, este și public și privat, este întâlnirea cu cei de aceeași credință, întâlnirea cu sinele, întâlnirea fară de sine, întâlnirea cu Domnul.

 

Spațiul profan este cel care poate fi împărțit geometric, care adună spații publice și spații private, însă arhitectura religioasă este cea care găzduiește spațiul public și privat în același timp, în același loc și care se diferențiază totuși de spațiul urban, public - deschis, strada pe care se găsește. Pragul care desparte cele două spații este cel care desparte două lumi și locul comunicării dintre ele. Paradoxal, deși aici poți (teoretic) pătrunde oricând ( ușile Casei Domnului sunt mereu deschise ), deși aici pari a fi într-un spațiu public, ușa Bisericii marchează totuși o ruptură. Ea face trecerea de la lumea sacră la lumea profană, însă nu neapărat de la public la privat. Biserica este aparte față de aglomerarea urbei ce o înconjoară, pe aici Dumnezeu coboară pe Pământ și omul se ridică la Ceruri.

 

Prin apropierea de sacru, trăitul împreună, apropierea de celălalt devine mai suportabilă pentru că spațiul privat aici se amesteca cu cel public, se substituie unul pe celălalt și se completează, aici te poți retrage și pregăti pentru o nouă ieșire în spațiul public ( ca într-un spațiu privat ), te poți curăța pentru a înfrunta publicul.

Tot aici te poți deschide către celălalt, ceea ce se constituie într-un atribut al spațiului public, aici mergem deliberat, dar existența mai multor entități nu duce la negocierea spațiului. Aici nu poți fi străin și orfan.

 

„ În biserică afli că exiști. Ce pustiu ar fi spațiul dacă n-ar fi punctat de biserici! „ – Petre Țuțea

 

 

Bibliografie:

1.        Ioan, Augustin – Note de curs C. L. D., U. A. U. I. M., București, 2012

2.        Eliade, Mircea – Sarcul și Profanul , Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.

3.        Țuțea, Petre – Cugetari memorabile